Copiii sunt datori părinților pentru educația oferită? Dacă da, cât este de mare această datorie?

Unii părinți așteaptă ca copilul să le întoarcă o oarecare datorie, alții spun că copiii reprezintă o investiție în viitor, iar o altă parte de oameni amintesc cu modestie de „un pahar de apă la bătrânețe”… Dar oare familia nu se construiește pe dragoste și grijă? Oare ea se construiește pe datorii?

Astăzi echipa noastră se va strădui să găsească unde s-a strecurat greșeala. Vom afla cine, cui și cât datorează în relații și dacă, în general, este dator. Doar anume această neînțelegere și diferențele dintre viziunile asupra lumii nasc problemele dintre părinți și copii.

 

ATITUDINEA COPIILOR FAȚĂ DE PĂRINȚI

În primii ani de viață părinții reprezintă o lume întreagă pentru copil. Ei întruchipează blândețea, grija, gingășia și protecția pentru el… În aceste momente dulci de cunoaștere a lumii uriașe micuțul om încă nu știe că mai târziu va trebui să plătească pentru tot, să întoarcă acea datorie.

Dar cum apare datoria în relații? Ea este posibilă doar dacă cineva oferă, fără să primească ceva la fel de prețios în schimb. Investind bani și timp în copil, jertfindu-și ambițiile, odihna și viața personală de dragul lui, părintele vrea să obțină ceva la fel de valoros în schimb.

Trec anii și copilul mare începe să primească inițial aluzii transparente, iar apoi și cerințe directe de a face tot felul de lucruri pentru părinții săi, deoarece el este dator.

Gândurile despre datorii se nasc în mintea părinților. Și dacă mama și tata simt că rolurile lor parentale s-au transformat într-o jertfă inutilă, fără bucurii și bonusuri, bineînțeles, ei consideră că acest lucru este o neobrăzare. Cum așa? S-au străduit pe parcursul a 20 ani și acum nu primesc nimic în schimb?

Problema constă în modul, în care oamenii percep rolurile lor parentale. Dacă acestea sunt corelate doar cu probleme, din cauza cărora ei își irosesc propriile lor vieți, mai târziu, evident, vor să fie compensați.

Dar oare copilul nu poate să ofere nimic în schimb chiar din primele zile din viața sa? Îmbrățișările, primele cuvinte, zâmbetele, pașii timizi, curiozitatea, abilitatea lui de a se bucura de viață… Este suficient ca părinții pur și simplu să-și amâne treburile lor „importante, prea importante” și să primească măcar o părticică din fericirea, pe care o emană micuțul lor.

Iar dacă mama și tata sunt întotdeauna ocupați sau pleacă în călătorii, sau își dezvoltă cariera, sau sunt ocupați cu lucruri mai interesante, atunci copilul nu poate să le ofere nimic. Și, de aceea, părinții încep să aibă pretenții precum „am investit atât de mult, dar nu primim niciun fel de beneficii”.

Oare sunt puține asemenea mame mereu ocupate pe străzi, care aleargă cu chipurile împietrite, ca să-și rezolve treburile? Încotro fugiți? Doar cele mai mari minuni sunt chiar lângă voi. Ele vă așteaptă! În fiecare clipă ele emană atât de multă căldură, fericire și dragoste, iar voi le lăsați cu indiferență să treacă pe lângă voi. Voi înșivă semănați cu niște copii, care modelează un castel de nisip, fără să observe că nisipul este plin cu particule de aur.

Deseori se întâmplă ca mama și tata să se piardă la serviciu, asigurându-se și pe sine, și pe micuț, și serviciile bonei. Anume bona primește toate acele raze de fericire din partea copilului, pe care ar putea să le obțină părinții. Iar dacă el este o povară și pentru bonă și ea nu are nevoie de o asemenea fericire, în curând copilul își va pierde încrederea în sine și va hotărî că nu are nicio calitate deosebită.

Dar părinții pot pur și simplu să se bucure de viață, dacă doresc. Și copilul nu va fi o povară pentru ei, ci un „supliment” minunat, care nu numai necesită multe, ci și are multe de oferit. Doar că este important ca și părinții să poate să trăiască din plin, fără să-și „îngroape” ambițiile lor, adunând supărări și frustrări pe parcursul întregii vieți.

Nu zadarnic se spune că cei mai fericiți copii se nasc din părinți fericiți. Și dacă părinții știu să mențină echilibrul dintre serviciu, visele lor și familie, atunci și copiii le vor fi recunoscători pentru aceasta. Doar investind tot ce ai în copil, îi oferi un serviciu colosal — el niciodată nu va putea să-l returneze și se va chinui din cauza sentimentului de vinovăție, simțind datoria față de părinții săi.

Iar voi ce părere aveți?