Merită oare să trăim pentru copii?

De ce, în țara noastră, majoritatea părinților consideră că este datoria lor de a oferi copiilor tot ceea ce își doresc și chiar mai mult? Dacă veniturile familie nu sunt suficiente, în ajutor vin buneii, creditele și alte surse suplimentare.

De cele mai dese ori, părinții decid să trăiască de dragul copiilor din următoarele motive:

-adulții nu și-au putut realiza visele și le compensează prin succesele copiilor;

– părinții au avut o copilărie dificilă și doresc ca copiii lor să nu ducă lipsă de nimic;

– părinții speră că, la bătrânețe, copiii vor avea grijă de ei în schimb;

– adulții sunt prea dependenți de opiniile altora și, prin urmare, încearcă să se asigure că copiii lor nu sunt mai răi decât ai vecinilor, chiar dacă vecinii sunt milionari;

– părinții au o imagine de sine ridicată și doresc ca urmașii lor să fie cei mai buni din toate punctele de vedere: studii, haine, jucării etc.

 

Se pare că motivele sunt suficient de onorabile, dar niciunul dintre ele nu oferă o convingere sigură, dacă merită să trăim pentru copii sau nu.

Dacă este să privim în jur, putem observa, că recunoștința copiilor și ajutorul lor pentru părinți nu depind de cât de mulți bani și efort s-a depus în educație. Psihologii au o mulțime de exemple, când copiii asigurați cu bani și atenție, au crescut nerecunoscători și nu au apreciat sacrificiile părinților. Iar cei care au crescut de sinestătător, au grijă de părinți.

Copiii sunt personalități independente, cu dorințe și nevoi proprii. Suntem obligați să îi hrănim și să îi creștem oameni amabili și receptivi. Restul nu întotdeauna va fi apreciat, pentru că vor primi toate cadourile și efortul ca ceva firesc. Însă, nici noi, nici ei nu ne datorează nimic.

În majoritatea cazurilor, copiii sunt întruchiparea capriciilor noastre și a egoismului. Mama din copilărie visase să devină pianist, dar nu a reușit. Prin urmare, și-a dat fiul, aproape de la naștere, la școala de muzică. Dar el nu avea nevoie de asta. Rezultatul este un pianist mediocru, care câștigă puțin și nu primește nici o plăcere din activitate. Dar ar fi putut deveni un arhitect talentat, de exemplu. Au oare dreptate părinții? S-a meritat să trăiască pentru copii?

O altă istorioară. Obișnuindu-se din copilărie să primească tot, atunci când și-a început studiile la universitate, Paul continua să ceară bani de la mama sa pentru cel mai bun telefon și laptop. După ce și-a terminat studiile, a cerut un apartament și o mașină. Mama a luat împrumuturi imense, după plata cărora îi rămân bani doar pentru serviciile comunale și pâine cu lapte. E corect?

Părinții i-au crescut pe Maria și Petru în dragoste și grijă, nu au economisit nici timp, nici bani. La urma urmei, trebuie să trăiască pentru copii. După ce a absolvit universitatea, Petru a plecat în străinătate și a rămas acolo să trăiască, acasă revine o dată la câțiva ani. Maria s-a îndrăgostit până peste urechi și a plecat după iubit în alt oraș, acasă vine de 2 ori pe an. Sunt oare copiii vinovați că nu au rămas cu părinții?

Dumitru a crescut doar cu mama. Tatăl i-a părăsit când era încă copil, mama a îndurat toate greutățile, a renunțat la tot, numai feciorul să nu ducă lipsă de nimic. Acum Dumitru are 40 de ani și continuă să trăiască cu mama. Simte responsabilitate, nu o poate lăsa singură, din acest motiv și-a jertfit viața personală, cum a făcut-o ea cândva. Merită să trăiești pentru copii în acest caz?

Concluzia este una – nu se merită. Să-i iubim, creștem, educăm – DA. Să renunțăm la viața personală și la interese de dragul nevoilor exagerate – NU.

 

Iubiți-vă. Nu uitați să mergeți la un salon de frumusețe și la manichiură, cumpărați-vă haine frumoase, petreceți timpul cu prietenele. Copiii au nevoie de o mamă frumoasă și fericită, nu de una de care le este rușine în fața prietenilor.

Iubiți-vă soțul. Sunteți împreună acum și până la sfârșitul vieții. Acordați-i atenție, petreceți timp împreună, răsfățați-vă cu daruri. Tinerețea nu o puteți întoarce înapoi, bucurați-vă până nu este prea târziu.

Dezvoltați-vă personal. Atât soțul, cât și copiii vă pot părăsi în orice moment. Trebuie să vă puteți descurca și să fiți o persoană interesantă.

Iubiți-vă copiii, dar nu trăiți pentru ei. Ei sunt personalități individuale și au dreptul la viață personală. Copiii trebuie să frecventeze cercurile care le sunt pe plac, să aibă profesia pe care singuri și-o aleg, să locuiască acolo unde doresc și după cum consideră de cuviință. Noi trebuie doar să le oferim dragoste, sprijin și susținere. Când le permiteți copiilor să crească de sinestătător și vă dezvoltați în același timp, atunci rezultă o relație sănătoasă și armonioasă.

Aveți grijă de apropiați!