Anton lucra ca manager într-o companie. Nu era un simplu manager, ci managerul general. Dar nu a devenit „vedetă” precum alții, ci continua să comunice prietenește cu toți angajații. Într-o zi el și-a invitat prietenii de la birou la cafenea, ca să le facă cinste cu ocazia avansării în carieră. Seara ei s-au adunat cu toții într-un local din apropiere și au început petrecerea.
Anton și alți câțiva tineri au ieșit pe terasa cafenelei, ca să respire puțin aer proaspăt și să fumeze. Dintr-un colț întunecos un băiețel de aproximativ 7 ani s-a apropiat de Anton.
„Domnule, s-ar putea să vă mai rămână ceva mâncare?” — a întrebat micuțul cu glasul tremurând. Anton a înmărmurit. Tinerii au început să râdă în hohote și l-au sfătuit să-l alunge pe cerșetor.
Dar ochii lui Anton s-au umplut de lacrimi. El a înghițit nodul, care i se oprise în gât, l-a luat pe băiețel de mână și au intrat împreună în cafenea.
Așezând copilul la masă, el a chemat ospătărița și a comandat piure de cartofi cu chifteluțe, trei pateuri și ceai cu lămâie. Ospătărița a protestat spunând că ei nu servesc cerșetorii, dar Anton i-a promis un bacșiș bun și ea a plecat să aducă comanda.
Dar, spre uimirea lui Anton, micuțul nu s-a aruncat asupra mâncării, ci a scos o punguță din buzunar și a început să o pună cu grijă în ea. „Ce faci? Ia și mănâncă! Îți voi mai cumpăra o porție” — a spus tânărul. Iar băiețelul a spus încetișor: „Nu sunt pentru mine. O să le duc mamei și Mariei. Ele sunt flămânde”.
Inima lui Anton se frângea de mila băiatului. El și-a petrecut prietenii, l-a luat pe băiețel de mână și s-au dus la supermarket. Acolo el a cumpărat 2 pungi grele cu produse alimentare și i-a ordonat lui Vasile (acesta era numele copilului) să-l conducă spre casa lui. Ei au traversat aproape 2 cartiere și s-au pomenit în fața unei clădiri vechi și dărăpănate, în care se afla căminul fabricii locale.
Le-a deschis ușa o femeie drăguță, dar extenuată, cu vârsta de aproximativ 30 ani. „Vasile iarăși a făcut vreo boacănă?”— a întrebat ea speriată. „Mama, vreau să mănânc” — s-a auzit o voce de copil din altă odaie.
„Îndată, Măriuța! Vin, puiule!” — a spus femeia cu gingășie. „Iertați-mă, dar ce doriți?” — a revenit ea la Anton. „Eu v-am adus mâncare” — i-a răspuns tânărul.
Iar apoi, fără să fie invitat, a intrat în bucătăria mică. Lacrimile curgeau șiroaie pe obrajii femeii. „Vă voi întoarce banii. O să lucrez și vă voi întoarce totul” — spunea ea printre lacrimi. „Mama, stai cu Maria. Ea este bolnavă. Eu singur voi lucra. Voi face curățenie în locul tău și voi merge să spăl mașinile” — a spus repede Vasile.
Anton a luat-o pe femeie de mână, a așezat-o pe canapea și a spus succint: „Povestește-mi.” Numele ei era Elena. Și ei nu au dus întotdeauna o astfel de viață. Într-o zi soțul Elenei și tatăl copiilor a adus acasă o altă femeie și și-a alungat fără milă familia.
Elena nu putea să facă nimic — apartamentul era de la început al soțului ei. Ea a reușit să se angajeze ca măturătoare de stradă și să se cazeze într-o cameră minusculă dintr-un cămin. Dar Măriuța s-a îmbolnăvit. Au fost necesare medicamente scumpe și ei au rămas fără bani. Nu mai aveau bani nici pentru mâncare. Și Elena iarăși a început să promită că îi va întoarce lui Anton banii pentru produse.
Tânărul a îmbrățișat-o și a început să o mângâie pe cap. El se străduia să-și oprească lacrimile, care-i umpleau ochii, dar nasul înfundat îl dădea de gol.
În următoarea zi el iarăși le-a adus alimente. Și medicamente pentru Maria. Și jucării pentru copii. După serviciu el împreună cu Vasile au făcut curățenie pe sectorul Elenei. De atunci bărbatul a devenit un oaspete permanent în casa femeii.
Și până la urmă el a înțeles că își dorește să meargă la ei mai mult decât la sine acasă. Atunci el a hotărât să unească aceste două lucruri — noua sa familie și casa. El a cerut-o pe Elena în căsătorie. Ea nu era împotrivă.
Iar copiii erau absolut de acord…
Aveți grijă de sine și de cei dragi!