O istorie reală de viață:
Am trăit cu mama și bunica mea într-un oraș mic, uitat de Dumnezeu. La 21 de ani, m-am mutat într-un oraș vecin, mai mare, am obținut un loc de muncă, mi-am găsit un prieten și am început să închiriem împreună un apartament.
Mama și bunica au decis că și ele trebuie să se mute. Dar mama mea se temea să vândă apartamentul și să cumpere altul nou. Și îi era frică de toate dificultățile cu care s-ar putea confrunta. Ea credea că va fi înșelată, i se vor fura banii și ea va rămâne în stradă. Atunci am hotărât astfel: eu iau un credit ipotecar pe numele meu, iar ea vinde apartamentul și se mută cu bunica în apartamentul, care deja le va aștepta aici. Riscurile sunt minime.
Am realizat totul timp de 1 an. Apoi am închis creditul pe banii câștigați din vânzarea apartamentului. Eu am transmis apartamentul mamei prin contract de donație și ea a devenit proprietara.
Mama a vândut în orașul nostru apartament cu 3 odăi, dar au cumpărat unul cu 1 odaie pentru ea și pentru bunica. Banii rămași i-a depus în bancă. Dar eu, fiind persoană educată, nici nu pomeneam de ei. Eu și soțul am făcut singuri economii pentru prima rată și nu ceream ajutor financiar.
Și de aici începe calvarul. Mama era o persoană foarte nervoasă și iritată. Posibil motivul a fost stresul din cauza schimbării locului de trai sau poate a coincis cu o perioada de menopauză. Dar ea a început să o scoată pe bunica de 75 de ani din fire cu scandaluri și pretenții permanente.
Striga că în zadar s-au mutat, multe bunuri a fost nevoită să le dea practic gratuit. Că nu își poate găsi un loc de muncă (deși mai târziu și-a găsit și a început să lucreze de acasă, la calculator). Că mama i-a stricat viața (nu este adevărat, bunica întotdeauna se străduia să o ajute. Când tatăl meu a plecat, ea a fost cea care m-a crescut).
Prezența bătrânei o irita. Ba că amestecă supa, ba că pornește televizorul, ba că tușește noaptea. Orice sunet o enervează, ea începe să strige și să ne învinovățească pe noi de toate păcatele.
Bunica vine adesea la mine, stă la noi acasă până seara. I-am dat cheia, soțul știe despre asta. Ea se străduie să plece înainte de sosirea lui. Oare e normal? La 75 de ani, se se plimbe prin oraș, numai să nu stea acasă, pentru că este insuportabil?
Mama nu este o persoană sociabilă și comunicativă. Cu vecinii s-a certat, nu ține legătura cu nici o prietenă veche. Cu mine, la fel, vorbește grosolan, dar mă salvează că nu trăiesc cu ea sub același acoperiș.
Mă gândesc uneori, dar ce ar fi dacă ea atunci nu rambursa datoriile ipotecare? Eu aș fi fost nevoită să achit apartamentul în care locuiesc ele? Și dacă eu nu aș fi avut posibilitatea să plătesc, ele ar fi ajuns amândouă în stradă? La început, când am căzut de acord cu acea decizie, nici prin cap nu mi-au trecut astfel de gânduri. Însă acum nu exclud această variantă.
De bunica mi-i milă până la lacrimi. Cât suportă ea, săraca. Dar nu putem face nimic cu caracterul fiicei ei și mamei mele. Înghițim toate supărările.
Bunica își amintește copilăria, trăiau sărac, dar erau uniți. Nimeni nu jignea pe nimeni. Dar acum? Bani sunt, apartament este. Orașul l-au schimbat. Iar scandalurile și umilirea sunt la ordinea zilei. Și nu se poate face nimic cu asta. Nu ne rămâne decât să răbdăm.
Fiți fericiți! Aveți grijă de apropiații dumneavoastră!